In colt de strada

In camera este semi-intuneric, o lampa de pe strada lasa o dara de lumina sa se filtreze printre peredelele groase. Mela respira incet si vede aburul incins cum se ridica deasupra gurii ei. Isi apasa mana cu putere peste fata si simte lacrimile cum curg nestavilite. Este liniste si totusi urechile ei aud ceva, poate niste pasi. De cand s-a mutat singura noptile sunt greu de trecut. Are o senzatie continua ca este cineva in casa, ca cineva o urmareste indiferent in ce incapere se afla. Casa are tavan dublu, dupa prima saptamana de cand s-a mutat a scos fiecare placa si a ramas cu un schelet de metal deasupra capului. A verificat fiecare priza, fiecare loc din casa unde s-ar fi putut ascunde un dispozitiv de ascultare sau inregistrare video. Nu a gasit nimic si totusi in loc sa se diminueze teama, aceasta s-a transformat intr-o panica greu de controlat.
- Cred ca este cineva in casa mea.
- Cum sa fie cineva in casa? Unde? In pod? Ai un fel de pod, nici macar nu poate sa incapa cineva acolo, nu un om mare. Poate un copil?! Poate ti se pare draga.
- Nu mi se pare mama! Simt ca ma priveste cineva, ca este cineva care imi respira permanent in ceafa. Nu stiu cum sa povestesc despre ceea ce simt fara sa ma gandesc la ce vor crede cei care ma aud. Uite-o si pe nebuna asta!
- Nu e chiar asa. Daca esti convinsa ca te urmareste cineva este bine sa anunti, nu stiu, mergi la politie, fa ceva. Vrei sa iti trimitem pe cineva sa verifice casa? Vrei sa punem un sistem de alarma? Suna la politie, ce stiu eu!
- Sa le spun ce? Ca de cand m-am mutat traiesc intr-o frica continua? Ca am cumparat o casa in care este cineva care ma urmareste, cineva care nu exista fizic?
- Adica ce vrei sa spui? Ca ai o fantoma?! Fii serioasa draga, nu ne face de ras. A murit cineva in casa aia?
- Nu stiu. Cei de la care am cumparat casa erau mostenitorii nu stiu cui. Nu stiu unde sa ma interesez, ce sa fac. Dar trebuie sa aflu daca in casa mea a murit cineva.
- Dar tu nici macar nu crezi in fantome! Si apoi, unde ai putea sa te interesezi cine a murit intr-o casa? Esti ca in filmele alea de duzina. Eu zic sa mergi sa te cauti, poate este doar in mintea ta.
- Exact ce iti spuneam mama. Sunt o biata nebuna.
Merge pe strada cu capul in jos, cu gluga in cap. Un vals ii canta in minte si pentru o vreme uita de griji si face cativa pasi de dans ocolind baltile. Cu cat se apropie de casa in stomac incep sa se stranga temerile.
- Trebuie sa aflu ce este in neregula in casa mea. Este ceva acolo. Sunt sigura ca este cineva, viu sau nu, o sa aflu.
Se opreste la magazin si cumpara o sticla de vin rosu, lumanari si o bucata de branza.
- Mai dati-mi si o chifla.
- Singura, nu? Cumparati cam acelesi produse de fiecare data..Tigari nu doriti?
- Hm..azi nu. Mai bines a nu fumez.
- Cum doriti, Face 275.000. Scump vinul...dar merita, ati ales bine.
- Multumesc frumos, o seara buna.
- La fel.
Treptele din fata casei sunt ude si paseste cu grija, ferind sticla de marginea de beton. Mereu este o lumina aprinsa in casa.
- Fantomete nu trebuie sa se teama de intuneric!Daca tot locuim impreuna macar sa avem grija unii de altii. Asa ii vom spune de asta seara, Fantomete, fantoma prietenoasa.
Vorbeste singura de cand eram mica. Pentru un copil care a crescut singur intr-o familie cu probleme prietenii imaginari au fost cei mai potriviti. Si usor de gasit. Fiecare prieten din copilaria Melei a fost gandit in functie de situatiile critice prin care trecea.
Cand aproape s-a inecat la prima lectie de inot, l-a creat pe Val – un urias delfin care s-a apropiat de ea si i-a facut semn cu capul sa se prinda de dorsala lui. Val a scos-o din adancuri, Val a invatat-o sa stea minute intregi sub apa, Val a invatat-o sa se miste mai repede decat ceilalti copii. Teama ei de apa s-a spulberat si in scurt timp a trecut de la incepatori la avansati. A renuntat la inot pentru ca s-au mutat in alt oras unde nu era nici o piscina. Val nu a putut sa mearga cu ea..asa ca a disparut ramanand in urma lui o frumoasa amintire. Din cand in cand, in vacantele la mare Val aparea in larg si Mela stia ca a venit sa o salute si ca este mandru de fata lui.
Apoi a fost Fulg. Tata a dus-o la ski, a plasat-o unui instructor si a anuntat ca vine sa o ia dupa o luna de zile. Instructorul iubea copii, mai ales fetitele. Mela era mai inalta decat restul fetitelor, era frumoasa si instructorul i-a acordat mai multa atentie decat era necasar. O incalta si o descalta de clapari facandu-i masaj si povestindu-i minuni care se petrec in camera lui. Fulg a aparut din senin, intr-o seara in care bona Melei ramasese la restaurantul hotelului si o lasase singura in camera, cu usa descuiata. Camera instructorului era langa la Melei, fetita a iesit in pijamale pe hol si a strigat-o pe bona, dar aceasta era prinsa in discutie cu un domn si nu a auzit-o. Insa instructorul da, a iesit si a chemat-o la el in camera. A asezat-o pe pat si a intrebat-o daca vrea sa bea ceva sa se incalzeasca. Mela vroia ceai, instructorul avea vin fiert, tot un fel de ceai foarte duce. Instructorul a dat drumul la muzica si a intrebat-o daca vrea sa danseze. Mela si-a adus aminte cum dansa cu tata acasa si a incuvintat usor din cap. Au dansat si s-au invartit. Apoi el a incercat sa o sarute. Si Mela a stiut ca are nevoie de cineva care sa o ajute. Fulg era inalt si puternic. S-a asezat in spatele ei si si-a pus mainile peste mainile ei. L-a impins pe instructor cu puterea lui Fulg si apoi a fugit spre camera ei. Nu i-a fost frica nici o secunda, Fulg i-a promis ca va avea grija de ea in zilele care mai ramasesera de petrecut la ski. Si s-a tinut de promisiune. Instructorul nu s-a mai atins de ea niciodata, alta fetita i-a intrat in gratii iar Mela a terminat cursurile intre primii.
Povestea prietenilor ei imaginari continua pana la adolescenta. Mela nu a fost singura de fapt pana acum. De cand a cumparat casa este totul diferit. A ales-o dupa luni de zile de vizionari, a cautat un cartier linistit. Cand a sosit mobila, furnizorii au fost surprinsi sa afle ca in casa aia “de familie” va locui o femeie singura. O femeie frumoasa, dar singura. Cativa muncitori au facut glume si i-au propus suportul lor in serile friguroase de iarna, dar Mela a zambit si a refuzat politicos.
- Am decis ca Fantomete sa fie prietenul meu imaginar de la batranete. Poate teama mea nu este de fapt justificata si Fantomete este prietenos, sau prietenoasa. O sa aflam. Asta seara vom servi vin rosu, branza albastra, nuci si struguri. Te invit sa iei loc langa mine pe jos, nu trebuie sa vorbim daca nu vrei. O sa vorbesc eu, o sa ascultam muzica si tu o sa taci.
Pritenii ei din copilarie ii vorbeau destul de des, odata cu trecerea anilor Mela a uitat sa ii mai auda sau sa le ceara ajutorul, asa ca ultimii dintre ei au amutit si apoi au disparut. Mela crescuse si invatase sa se descurce singura.
- Nici nu stiu daca numele pe care ti l-am ales ti se potriveste, sau daca iti place. Poate doresti sa iti alegi un nume, eu stiu? Daca nu vrei sa imi dai nici un semn, e in regula. Ti-am pus vin. Te rog sa servesti.
A facut focul si flacarile ii joaca pe fata, si-a pus un pullover gros, pe gat si are sosete groase in picioare. Sta pe jos, pe covor band vin si urmareste acest dans.
- Tu Fantomete, daca ai stii cata nevoie am sa vorbesc cu cineva. Viata mea este searbada. Nu ma vad cu oameni, nu vorbesc decat cu vanzatorii de la magazin. Nu am facut nimic in viata mea. Am avut totul de cand ma stiu, nu am facut decat sa invat si sa fac tot felul de cursuri..Parintii mei au avut grija sa nu imi lipseasca nimic, si totusi nu i-am avut pe ei, nu am avut un frate, nu am avut prieteni. Toata copilaria a fost un lung schimb de bone, o continua calatorie, o continua schimbare de domiciliu.
Pe la 23 de ani, imediat dupa facultate parintii au vandut tot ce aveau si s-au mutat pe insula. Ea a primit bani pentru a isi cumpara o casa si un sfat: “Ai grija de tine. De acum esti pe cont propriu. Nu va fi nevoie sa muncesti niciodata..ai putea insa sa iti gasesti pe cineva..”
- Cum as fi putut sa imi gasesc pe cineva? Singurii oameni pe care ii cunosc sunt dascalii mei, bonele, profesorii care veneau acasa la meditatii, instalatorul cu care traia maica-mea cand se supara pe gradinar..Nu cunosc pe nimeni. Nu stiu sa fac nimic.
In casa este cald, dupa nopti intregi in care a tremurat si si-a muscat mainile de teama, in seara asta Mela a coborat in beci, a apasat pe butonul de la centrala si totul s-a schimbat in cateva ore. Casa este brusc primitoare, vinul isi face efectul si Mela este calma. Fericita s-ar spune, dar Mela nu stie cum este sa fie fericita.
- Fantomete, arata-te! Te provoc!
A apucat vatraiul de langa soba si face un joc de scrima. Se impiedica in covor si apoi se lasa moale cu capul langa canapea. Bea tot vinul si muzica se opreste brusc.
- Ei bine, orice pana la muzica. Te rog nu imi opri muzica. Daca vrei pune altceva, dar nu opri muzica. Nu vreau sa mai fie liniste in casa asta niciodata. Acum nu mai sunt singura, suntem amandoi si totul o sa fie bine. Eu stiu.
A baut singura o sticla de vin si nu vrea sa mai urce in camera ei. O sa doarma aici, jos, langa soba, se va acoperi cu covorul si nu ii va pasa de nimic.
A doua zi dimineata Mela s-a trezit cu capul cat casa si cu buzele si dintii vinete.
- Vai de mine, ce desfrau! De la cine ai mostenit asemenea vicii draga noastra minunata Mela? De la mama ta cea perfecta? De la diplomatul tau tata?! M-am saturat. Azi o sa imi caut ceva de lucru, trebuie sa pot sa fac ceva. Fantomete, pregateste-te! Azi luam lumea in piept.
A facut dus si a cautat ceva de imbracat, insa nestiind incotro se indreapta decizia este greu de luat.
- Trebuie sa fac o lista cu ce stiu sa fac. Cu ce mi-ar placea sa lucrez. Stiu sa gatesc, am mers la cursuri, am o diploma de la Institutul Culinar din Zurich. Stiu sa inot, am o diploma si de aici, stiu sa skiez, sa patinez, sa dansez, sa crosetez. Stiu sa fac cam orice, am facut o multime de cursuri. De cand ma stiu fac cursuri si invat. Nu am facut insa nimic, in afara de “temele” pe care le tot primeam. Am excelat in toate domeniile si totusi nu stiu nici azi, mie ce imi place cu adevarat? Nu stiu ce vreau si totusi vreau sa incep ceva, sa fac ceva. Daca nu pentru mine, macar pentru cei care au nevoie..
Linistea din casa este spulberata de soneria telefonului. Raspunde robotul si Mela aude o voce care ii umple ochii de lacrimi.
- Mela iubita, Didi sunt. Raspunde te rog. Stiu ca esti acasa puiule. Ridica receptorul te rog.
Didona este bona ei, este mama ei, este fata lor din casa, cea care a fost langa ea de cand s-a nascut. Didi era concediata si inlocuita de diverse tinere care dipareau din peisaj dupa certurile cu mama Melei. Apoi Didi revenea si era din nou concediata. Si tot asa. Didi o iubea si o considera copilul ei. Cand parintii au plecat pe insula Didi a primit o casa drept multumire pentru toti anii in care ii suportase.
- Sunt acasa Didi, sunt bine. Tu cum esti?
- Sunt bine pui frumos. Acasa. Am fost la cateva intalniri, caut ceva de lucru, ma stii ca nu pot huzurii. Caut o familie cu o fetita cu care sa stau. Asa cuminte, ca tine.
- Didi, crezi ca as putea gasi un serviciu? Adica..pentru mine?
- Dumnezeule mare, ce serviciu copilule? Ai nevoie de ceva?
- Da. Am nevoie de oameni. Vreau sa fac ceva, nu intelegi. Innebunesc in casa..
- Dar poti sa faci multe, ai o multime de diplome, ai terminat o scoala. Ce ti-ar placea sa faci? Te-ai gandit vreodata? Ai un plan?
- Nu stiu. Orice. Sa muncesc. Sa am un program. Poti sa imi gasesti ceva tu? As putea sa fac curatenie la cineva in casa..
- Dumnezeule mare copila! Cum poti gandi asa ceva?
- Nu vorbi cu nimeni te rog. Hai ca te sun maine. Daca afli ceva, gandeste-te la mine.
Merge pe strazi si din cand in cand se opreste langa vitrine de magazine sau in dreptul unor restaurante. Vede oameni care iau pranzul, care rad. La nici o masa nu e nimeni singur. Cineva langa care ea sa se aseze si sa manance impreuna. Trece pe langa un chiosc cu clatite si cumpara doua clatite uriase cu sunca si cascaval. Pe trotuar, pe partea cealalta a strazii vede un om jerpelit. Cu barba, stand chircit, pare ca este acolo dintotdeauna. Mela se apropie de el calma si ii intinde o clatita. Fara sa spuna nimic se aseaza langa el si incepe sa manance. Nu au nevoie sa vorbeasca, nu au nevoie de cuvinte. Cand Mela a terminat de mancat a scos din buzunar o batista si s-a sters la gura, apoi a intins-o catre omul de langa ea si i-a zambit din ochi. El nu a ridicat capul din pamant nici o secunda. Mela i-a lasat batista si a plecat spre casa. Pranzul de astazi a facut-o sa mearga fericita spre casa.
- Tu dragul meu Fantomete, azi am cunoscut un om deosebit! Am luat masa impreuna, pe marginea strazii! I-am dat chiar si o batista, sa se stearga dupa ce a mancat. Pacat ca nu am vorbit…
Mela a adormit pentru prima oara dupa multa vreme fara sa bea, fara sa planga, fara sa ii fie frica. A doua zi a vizitat alte strazi, s-a plimbat prin cartiere de a caror existenta nu avea habar, iar spre seara s-a indreptat spre “trotuar”. El era acolo, chirchit. Cu barba care ii acoperea fata, cu hainele lui ponosite. S-a indreptat catre chiscul cu clatite insa era inchis. A cautat cu ochii un loc de unde sa cumpere ceva de mancare. Vroia sa il invite la cina in aceasta seara. Desi strada era umeda, “trotuarul”era uscat si Mela s-a gandit ca este cel mai bun loc pentru o masa usoara de seara. A vazut la coltul unei strazi un local si s-a indreptat cu pasi repezi catre intrare.
- As dori sa imi pregatiti ceva special.
- Aveti rezervare?
- Nu. Nu vreau sa stau, as dori ceva de mancare sa iau cu mine. Nu intentionez sa iau masa in localul dumneavoastra, am un invitat si doresc….
- Am inteles, luati loc va rog, va aduc un meniu. In cateva minute rezolvam.
- Vreau ceva care sa fie deja gata, sa nu dureze foarte mult pregatirea felului respectiv.
- Din pacate preparatele noastre se fac la comanda..Ce doriti mai exact?
- Doua sandwichuri…atat..
Domnul ii zambeste si ii face semn din cap ca totul se rezolva. In cateva minute revine cu doua baghete invelite in folie.
- Aveti doua sandwichuri cu ton, specialitatea bucatarului nostru. Le pregateste numai pentru oaspeti alesi. Pofta buna!
- Va multumesc nespus! Pot plati cu credit card?
- Desigur, mergem la colegul de la casa.
Totul este frumos in jur, Mela plateste si ia sandwichurile. Afara s-a inserat si orasul nu mai pare trist si anost, ci este luminos, vesel. Oameni de pe strada par brusc frumosi si fericiti. Mela se intreapta catre locul de intalnire, trece strada printre masini intr-un dans copilaresc. Se apropie de trotuar si toata bucuria ei dispare. Omul plecase.
- Unde esti? Cum sa pleci asa inainte de cina?
Se aseaza pe marginea strazi si cu mancarea in brate ofteaza. Langa ea, usor se aseaza cineva. Intoarce capul si i se lumineaza fata. Omul ei venise la cina. Fara sa scoata un cuvant se aseaza. Ea ii intinde sandwichiul si incep sa manance in liniste. Nu au ce sa isi spuna, nu au de ce sa vorbeasca. Mananca incet savurand fiecare gura. Inainte ca Mela sa termine, omul isi baga mana in buzunar si scoate o batista alba, curata care miroase frumos.
- Batista mea! Va multumesc.
Ii cauta privirea dar omul se fereste de ea, se intoarce cu spatele, se ridica si pleaca. In liniste. Mela miroase batista si apoi o pune in buzunar. Are un prieten. Nu mai este singura.
- Asta seara am luat cina cu el. Tot acolo, la el pe trotuar. Nu pare un om in varsta, am tot incercat sa ii vad ochii, dar nu am vrut sa il ofensez cu insistenta mea. Se fereste si nu vreau sa il sperii. Fantomete..am un prieten, iti dai seama? Am cu cine sa ies la masa, cunosc si eu pe cineva. Oare sa ii spun lui Didi despre el? Nu, mai bine nu. Nu trebuie sa stim decat noi. Secretul meu este in siguranta la tine.
Timp de doua saptamani Mela si Omul au mancat impreuna in fiecare zi. Nici macar o singura data el nu a scos un cuvant. Mela saluta la venire si la plecare, incet, timid, nu cumva sa il deranjeze.
- Cred ca este mut si surd. Orb nu este caci nu are baston. I-am vazut mainile, poarta niste manusi fara degete, cam suspecte caci sunt de piele si nu par ceva ieftin. Si desi hainele sunt ponosite, nu sunt murdare excesiv. Adica nu mai murdare decat ale gradinarului nostru dupa o ploaie. Mainile ii sunt tinere. Ce crezi Fantomete?
Intr-o dimineata pe cand se indrepta catre “trotuar” pe langa Mela trecu in viteza o ambulanta. Grabi pasul si teama ii incolti in minte. Incepu sa fuga, dadu drumul cosului cu laptele si cornurile calde si nu se opri pana pe strada lor. In ambulanta doi brancardieri urcau pe cineva pe o targa. Emotia ii taie glasul, impinse oamenii si isi facu loc pana la masina. De pe targa vazu atarnand o mana slaba de tanar, cu o manusa fara degete…
- Dati-mi voie va rog! Dati-mi voie sa trec! Spuneti-mi ce s-a intamplat!
Un politist o trage intr-o parte si incearca sa o linisteasca.
- Suntei ruda? Ne puteti ajuta?
- Da, nu. Nu sunt ruda. Va rog, spuneti-mi ce s-a intamplat. Spuneti-mi ca este in regula.
Lacrimile ii curg siroi pe fata, este alba si tremura. Nu a vazut niciodata un om mort, doar acest gand o ingrozeste.
- A fost lovit de o masina cand traversa. Nu a murit. Il ducem la spital. Ne puteti ajuta cu cateva informatii?
- Da, desigur. Merg la spital cu dumneavoastra.
- Sunteti din familie? Ne puteti spune numele dansului?
Nu. Nu le putea spune nimic. Habar nu are cine este acest om. Este un strain cu care ea lua masa de ceva vreme, uneori de trei ori pe zi. Ce sa le spuna? Ca ii cumpara mancare si ca mancau impreuna la o margine de drum? Sa le spuna ca este fiica unor importanti oameni si ca nu are pe nimeni, ca este singura si plina de bani, ca nu a muncit o zi in viata ei? Nu putea sa para o nebuna in ochii lor. Asa ca a ales sa ii minta.
- Sunt verisoara lui. Se numeste Anton.
- Anton. Anton si mai cum?
Mela nu este o buna mincinoasa, insa data fiind situatia trebuie sa improvizeze si sa o faca foarte bine.
- Anton Saint-Exupery. Cu igrec in coada.
- Aha. Si cu ics, da?
- Da. Se scrie S A I N T E X U P E R Y.
- Aha. Ciudat nume.
- Da..ciudat.
Dupa ce a inventat data nasterii si a dat adresa de la fosta casa a parintilor ei, Mela a urcat in masina politiei si a fost dusa la spital. La camera de garda pacientul fusese inregistrat pe baza datelor furnizate de ea, emotia nu ii dadea pace si un singur gand o ingrozea: daca sub barba omului nu se ascundea un tanar de 30 de ani asa cum estimase ea? Daca omul era mai batran si cei de la spital isi vor da seama ca ea mintise?
- Luati loc aici. Va aduc o cafea?
- Nu, multumesc mult. As vrea sa stiu cu cine pot sa vorbesc..Un medic. As vrea sa stiu care este situatia. Va rog..
- A intrat in operatie si probabil va dura ceva.
- Astept aici. Da, mai bine aduceti-mi si mie o cafea.
Politistul este un domn la cam 40 de ani, rotunjor la fata si cu ochii blanzi. Mela a vazut politisti numai in filme. Domnul asta ii va adduce cafeaua apoi o va lasa singura in sala de asteptare. Nu a fost niciodata intr-un spital, parintii ei aveau medicul familiei care a ingrijit-o de cand s-a nascut. S-a asezat pe o bancheta si si-a pus paltonul ca pe o perna. Orele au trecut, in camera de garda de langa sala de asteptare soseau diverse persoane, oameni accidentati, femei care tipau, copii cu capul spart. Dar Mela nu vedea nimic. Astepta o veste. Oricare.
- Dumneavoastra sunteti ruda domnului Saintexupery?
Isi abtinu cu greu un zambet si se ridica spre asistenta.
- Da, eu sunt. Spuneti-mi ca este bine va rog.
- Da, puteti merge la el in rezerva. Sa nu va speriati, este bandajat dar este in afara oricarui pericol. A avut noroc. L-au barbierit infirmierele..
- Va multumesc mult.
Camera este alba si are un pat in mijloc. Mela daduse numarul asigurari ei de sanatate si Anton avea parte de tratament regesc. Era singur intr-o rezerva de lux.
- Buna ziua. Sunteti sotia, nu?
- Ah, nu. O prietena. Cum se simte?
- Este bine. O sa fie bine.
- Are capul spart? Ce a patit?
- Da, are capul spart, o fractura la picior si cam atat.
Medicul ii zambeste si isi aseaza mana peste mana ei.
- Puteti sa stati cu el pana se trezeste. Dar mai bine mergeti acasa si reveniti in cateva ore. Mai dureaza pana trece efectul anesteziei.
- O sa stau aici. Multumesc
S-a asezat langa pat, cu fata spre geam. Orele au trecut greu, s-a ridicat si a mai baut o cafea. S-a insearat repede si a atipit cu capul pe marginea patului.
Anton s-a trezit si nu a inteles unde este si ce s-a intamplat cu el. A incercat sa se ridice dar o durere l-a sagetat si s-a oprit. O asistenta a intrat in rezerva lui si i-a facut semn ca langa el este cineva care doarme. I-a ridicat patul si atunci Anton a vazut-o pe ea, dormind.
- Nu aveti nevoie de tot bandajul, aveti o rana mica.
- Ma simt bine, dar ma incomodeaza sa am ceva care imi inconjoara capul.
- O sa vina domnul doctor in cateva minute. Sa o trezim pe sotia dumneavoastra?
- Da, va rog.
Asistenta a atins-o pe Mela usor si apoi i-a soptit ca trebuie sa iasa putin din camera.
- Totul este in regula, doua minute mergeti si beti putina apa pana termina domnul doctor.
- S-a trezit? Este bine?
- Da, o sa vina domnul doctor..
- Eu o sa plec acum..
- Pai nu vreti sa..
- Nu, nu este ok. Daca s-a trezit este totul in regula. Pot sa plec acum.
A iesit cu paltonul dupa ea, a mers pe strazi si a plans ca si cand patise ceva ingrozitor. Vantul ii batea in fata si incepuse sa ploua. Fiecare rafala de ploaie ii intindea lacrimile. A intrat in casa si s-a trantit langa usa, s-a ghemuit si s-a acoperit cu paltonul ud. A plans fara sa stie de ce pana a adormit, acolo langa usa.
A doua zi nu a iesit din casa. Didi a venit la ea, i-a facut supa si a ingrijit-o. Medicul familiei a fost sunat, a venit si a consultat-o pe mica Mela. Ea a rugat pe toata lumea sa nu alarmeze familia.
- Ce este cu ea domnule doctor? Dumneavoastra stiti totul despre ea, este bine puiul meu?
- Este grav. Are o boala de inima…Cred ca puiul tau Didona draga este indragostit!
- Vai de mine! Cum puteti sa imi spuneti asa ceva! Cum sa fie indragostita?
- Va asigur ca este sanatoasa tun. A avut o raceala, a trecut. Acum sufera. Vorbeste cu ea. Poate tie o sa iti spuna.
Didi isi frange mainile, se uita la Mela si nu vede in ea o femeie ci tot pe fetita care ii adormea in brate. Mela doarme si ofteaza din cand in cand in somn.
- Spune-mi cine este? Cine te face sa oftezi copil frumos?
- Didi..tu mereu ai stiu tot. Nu vreau sa vorbesc, te rog. Lasa-ma singura. Nu vreau decat sa stau in casa. Atat.
- Nu poti sa stai in casa, vreau sa iti fie bine, trebuie sa te ridici din pat. Sa iesi. Uite iti gasesc o slujba, mergem impreuna si facem curatenie la oameni in casa, facem orice iti doresti, dar vreau sa te dai jos din pat si sa iti revii. Trebuie sa iti revii.
Mela a stat inca o vreme in casa. Didi s-a tinut de promisiune si a rugat familia de al carei menaj se ocupa sa ii permita sa isi aduca un ajutor.
- Maine mergem la treaba. O sa primesti o uniforma care o sa-ti vina foarte bine. Nu o sa faci nimic, o sa fi cu mine toata ziua. Nu trebuie sa muncesti pentru ca eu stiu exact ce am de facut. O sa stai cu mine si o sa trecem noi peste toate grijile. Familia la care lucrez este o familie deosebita. Au trecut prin niste probleme si par niste oameni inchisi dar nu sunt asa.
- Cum adica deosebita? Mai ciudati ca noi? Didi, ma sperii.
- Nu mai ciudati. Au niste copii cu probleme, sunt o familie foarte unita dar par ca au suferit foarte mult. Am auzit-o pe doamna casei vorbind cu cineva despre copii lor. Acolo este problema.
- Da Didi, acolo este. Ca la noi, ca peste tot.
Prima zi de munca in care Mela nu va munci. Si-a pus pe ea uniforma si a mers in spatele lui Didi ascultand ca un elev ascultator fiecare indicatie. Didi i-a pus mopul in mana, a invatat-o sa puna vasele in masina de spalat, sa curete geamurile. Mela facea primul ei curs de gospodina fara diploma.
- Copii locuiesc in camerele de sus?
- Da, dar nu iti imagina ca vorbim despre copii mici. Sunt de o varsta cu tine cred. Doi frati, gemeni – o fata si un baiat. Artisti.
- Aha. Nu i-am vazut deloc. Nu coboara sau ce e cu ei.
- Ei ba da. O sa ii cunosti, desi nu cred ca este bine. Tu nu esti o menajera obisnuita. Mai bine sa nu va cunoasteti.
A trecut o saptamana. Melei i-a revenit culoare in obraji, se gandeste la Anton si la povestea lor fara cuvinte dar nu are curaj sa mearga la strada lor. Nu i-a povestit nimic Didonei, numai ea si Fantomete stiu adevarul. Sta la Casa aproape toata ziua, Didi o alinta si s-a cunoscut si cu ceilalti angajati din casa. Cu stapani nu se prea vede, Didi o tine departe de ei ca sa o protejeze.
Intr-o zi a iesit pe terasa Casei, a dat jos papucii si a mers desculta prin iarba umeda. In spatele Casei se intinde un mic camp care se termina intr-un fel de padurice. Didi plecase la cumparaturi si o rugase sa stea in casa, la bucatarie. Pentru ca era o zi calda Mela a iesit. A mers desculta pana spre padurice, si-a desfacut parul si a lasat vantul sa o mangaie. Langa smocul de padure a vazut un foisor de lemn si in foisor a vazut ca era cineva. A mers incet pana acolo si pe o banca a vazut un tanar cu ochii inchisi. Langa el este o masina de scris si un teanc de foi presate de o statueta de bronz. Se uita curioasa si crezand ca tanarul doarme s-a apropiat tiptil, prin spatele lui, incercand sa vada ce scrie.
- Cine esti tu?
Este exact in spatele lui, el nu o vede asa cum ea nu ii vede chipul. Se intoarce brusc spre ea si o fixaeaza cu niste ochi blanzi.
- Eu sunt Mela. Tu cine esti?
- Mela? Mela si mai cum?
- Mela si atat..Tu cine esti?
- Daniel. Daniel si atat.
- Aha. Ce faci aici singur? Ai voie sa fii aici?
El rade si se uita la ea calm.
- Am voie sa fiu oriunde. Asta este casa mea. Dar tu, tu ai voie sa fii aici? Vad ca porti o uniforma. Lucrezi la noi?
- Ah, uniforma. Pai da. Cred ca lucrez la voi..
Este stanjenita usor si totusi simte ca este in siguranta langa Daniel.
- Ce scrii acolo? Esti poet?
- Oh nu. Scriu povesit. Nuvele. Un roman, poate..
- O sa imi dai sa citesc? Cand termini vreau sa spun..
- Inca nu cred ca suntem in stadiul acela al unei relatii.
Daniel rade, pare ca se joaca cu ea, o studiaza. Ea este pentru prima oara in viata sigura pe ea. Nu are nevoie de Fantomete, de Val, de Fulg. Este bine.
- Trebuie sa ma intorc. Didi o sa se supere daca nu ma gaseste.
- Mela, da? Asta este numele tau?
- Da. Mela. Si tu esti Daniel.
A fugit catre casa, si-a pus papucii si si-a prins parul. Dupa atata vreme era calma. A doua zi a anuntat-o pe Didi ca nu vrea sa mai mearga la Casa. Ca este in regula si ca vrea sa stea o vreme singura. A gasit un azil de batrani si gatea pentru ei la cateva zile bucate dupa retete alese. Ducea mancarea in caserole si ii alinta pe batraini care o adorau.
- Daca eram cu 30 de ani mai tanar, nu as fi lasat eu asa o fata frumoasa singura!
- Vai Domnule colonel..se poate..
- Domnule draga, daca EU eram cu 20 de ani mai tanar..eheee..asa o femeie ca Mela..
Lumea ei se schimbase din nou. Didi se bucura ca are in sfarsit ceva de facut puiul ei, ea isi continua serviciile la Casa. Totul era calm si Mela era linistita. Trecuse pe strada cu “trotuarul”dar Anton nu mai era acolo. S-a mai oprit de cateva ori si a mancat singura pe trotuar, insa lipsa lui o intrista asa ca a renuntat sa mai ia masa in oras, pe o bordura.
Intr-o seara Didi a sunat-o si i-a spus ca Daniel intrebase de “fata cea draguta”care lucrase in casa.
- Baiatul asta nu a vorbit niciodata de cand lucrez la familia asta. Eu credeam ca e mut.
- Cum sa te intrebe de mine? De ce? Ce a vrut sa stie?
- Unde esti. Atat. Si ca esti bine.
- Si tu ce i-ai spus?
- Ca esti acasa la tine, ca esti bine. Si ca lucrezi la azil.
- I-ai spus ca lucrez la azil? De ce i-ai fi spus asta??
- Pentru ca are ceva pentru tine si vroia sa stie unde sa iti trimita. Vroiai sa ii dau adresa de acasa?
- Oh, nu. Bine. Hm..
A doua zi Mela merse la azil cu mancarea pentru vesnicii indragostiti de varsta a treia. Mosuleti erau asezati in cerc si povesteau. Mela a asezat cutiile cu caserolele si s-a apropiat usor de ei.
- Mela, draga Mela! Nu ne-ai spus nimic niciodata! Am tot flirtrat cu tine atata vreme si tu ne-ai lasar sa speram sis a visam la tine!
- Despre ce vorbim? S-a intamplat ceva?
- Ai un admirator secret fata draga! Ai primit o carte de la un tanar. Chiar cu o dedicatie.
Mela zambeste si ia cartea in mana. Daniel. Desigur. I-a trimis o carte, asa cum a promis. O cartre care se numeste “In colt de strada” ..O carte a carei coperta are un desen care ii aduce aminte Melei de un anumit colt de strada. Un desen facut in carbune, cu doua siluete schitate timid. Deshide cartea si ochii i se umezesc brusc.
- Ce scrie Mela? Este o dedicatie speciala, nu?
- Nimic..Nu scrie nimic..
Mela lasa carte pe masa si se indeparteaza cu ochii umezi. Isi inghite lacrimile si merge repede catre iesire. Domnul colonel - un batranel simpatic ia cartea in mana si citeste cu voce tare, dupa ce isi aranjeaza ochelarii pe nas:
- Zice asa : “Pentru Mela, cu drag..pentru tot ce a facut pentru mine”. Semneaza “Anton”…
La iesirea din azil, pe o bordura Mela se aseaza si plange incet, ca un copil. Tine capul intre maini si pare pierduta. Langa ea vine cineva incet, se aseaza si o cuprinde cu o mana dupa umeri. O saruta incet pe par si apoi ii intinde o batista mare, barbateasca. Mela nu schiteaza nici un gest, plange cu suspine, incet.
- Ti-e foame?
Vocea lui Daniel. Vocea cuiva pe care parca nu l-a auzit niciodata dar care ii este atat de familiara..Mana lui peste mana ei, fara o manusa fara degete. Ridica ochii plansi catre el si il vede zambindu-i. Ochii lui Anton.Omul cu care comunicase fara sa vorbeasca. Daniel. Anton.
- Da. Mi-e foame..
- Stiu un loc unde se mananca niste sandwichuri cu ton excelente..
- Si eu..
Este liniste pe strada lor. S-au asezat unul langa celalat pe bordura, mananca si se privesc in ochi. Nu au de ce sa vorbeasca. Nu au de ce sa piarda timp vorbind. In ochii lor se citeste totul. Sunt ei doi, in colt de strada. La fel ca la inceput.

11 decembrie 2007